Recenzie preluata de pe blogul Filme, carti, alte impresii

Vlad Georgescu a fost intotdeauna un impatimit al istoriei, desi a activat mult timp dupa plecarea in exil in domeniul politicii romanesti din diaspora si al jurnalismului, fiind o perioada chiar directorul sectiei romane de la Europa Libera. In ciuda trecutului politic al familiei sale, un bunic fiind aghiotant al lui Carol I si altul fiind un important membru al Partidului National Liberal, ministru de externe si presedinte al Senatului, a reusit in perioada comunista sa absolve Facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti.

Fiind un istoric activ, dar incomod pentru regimul din acea perioada, publicand chiar articole critice la adresa conducerii comuniste, a fost fortat sa ramana in strainatate in anul 1979, de unde a activat ca membru activ al romanilor din exil, prin publicarea de articole si carti istorice sau prin participarea la emisiunile postului de radio Europa Libera, fiind pe rand colaborator, salariat si, in cele din urma, director.

Moartea lui este si astazi invaluita in mister, fiind condamnat la moarte de catre Ceausescu pentru difuzarea in cadrul emisiunilor radio-ului pe care il conducea a unor fragmente din cartea nou-aparuta in America, Orizonturi rosii a lui Pacepa. Desi medicii au constatat ca acesta avea o tumoare intracraniana, se considera ca moartea lui, ca si a altor trei directori ai sectiei romane a Europei Libere, s-a propus prin iradiere cu substante foarte toxice pusa la cale de Securitate.

Una dintre cele mai importante carti ale sale, aparute in perioada de exil, mai precis in anul 1981, la Munchen, este „Politica si istorie. Cazul comunistilor romani 1944-1977”, in care ni se prezinta pe larg incercarile reusite de falsificare a istoriei de catre comunisti in folosul propriei protipendade. Desi multe persoane publice cred inca in „mareata istorie a poporului roman”, totusi lucrarea lui Vlad Georgescu reuseste sa exemplifice toata senzatia de lipsa de veridicitate care au avut-o lucrarile comandate de conducatorii postbelici si sa ne confirme ca amploarea care au luat-o unele personaje reale istorice se facea doar pentru ca partidul comunist sa aiba precursori si izvoare istorice pe masura.
Inca de la congresul al II-lea al Partidului Muncitoresc Roman s-au stabilit sarcini „de mare raspundere” pentru istorici, dezvoltarea istoriei fiind din acest moment indisolubil legata de cunoasterea teoriei marxiste (in voga in acea perioada, cazuta in desuetudine ulterior), iar scopul ei trebuie sa fie, pe langa lupta cu ideologii burghezi, popularizarea sarcinilor constructiei socialismului si apararea „justitiei si puterii atotbiruitoare a cauzei noastre”.

Care sunt conditiile de formare a unei pareri istorice, de constatare a unui fapt istoric? Adevarul si obiectivitatea. Despre acestea nu se face nicicand vorbire in politica de partid comunista cu privire la istorie, batandu-se moneda doar pe neasemuirea romanilor ca neam, pe marii conducatori pe care i-a avut, fara sa cunoastem si episoadele rusinoase ale acestora, pe exacerbarea unor date istorice fara suport real (nu pot fi uitate multiplele sarbatoriri din Romania Socialista, cum ar fi cea de 2050 de ani de la aparitia statului centralizat dac sau 1600 de ani de la infiintarea orasului Buzau, ca sa dam numai doua exemple) sau a rolului primordial al romanilor in aparitia si dezvoltarea umanitatii: „Romanii au fost nu numai mari, dar deseori si primii, la ei, si nu in alta parte, au aparut pentru prima data idei si fapte ce au impins omenirea inainte. Oamenii, realizarile, gandurile lor sunt si au fost de la inceputuri la nivelul cel mai ridicat al vremii, iar cateodata chiar cu un pas inainte. Doar nestiinta, sau reaua-credinta a unora, face ca aceste lucruri sa nu fie stiute de toata lumea, si menirea istoriografiei este tocmai de-a indrepta aceasta nedreptate”.

Nici aceasta mistificare a rolului romanilor in ansamblul istoriei universale nu s-a facut brusc. In prima perioada de dupa cel de-al doilea razboi mondial, desi dorinta a fost aceea de rescriere totala a istoriei romanilor, aceasta nu se putea face decat dupa o epurare a tuturor oamenilor considerati a avea legaturi cu regimurile anterioare, cu precadere simpatizanti ai partidelor istorice si ai monarhiei. Simultan, toate marile institutii de istorie au fost desfiintate sau reorganizate, aducandu-se la conducerea lor oameni incapabili, acoliti ai regimului. Stiinta istorica si nu numai a devenit profund filorusa, latinitatea a fost pusa la colt, iar poporul roman a devenit brusc un popor slav, fiind desavarsit in forma in care este astazi numai dupa apartia migratorilor, mari civilizatori, slavi.

Astfel, despre etonogeneza nu se poate vorbi decat dupa venirea slavilor si contopirea lor cu daco-romanii, bucurosi sa intampine, in sfarsit, niste noi veniti care nu erau nici barbari, nici migratori – ca hunii, goti, gepizii etc. – ci numai dornici a-si pune calitatile la dispozitia bastinasilor in pericol de barbarizare: „Abia dupa amestecul cu slavii se poate vorbi de existenta elementelor de baza in formarea poporului roman si a limbii romane”, limba cu morfologie in general latina, dar cu sintaxa slavo-latina si cu vocabular precumpanitor slav. Dorinta punerii in lumina a influentei slave il face pe Roller, istoricul oficial al regimului comunist initial, sa admita si teoria conform careia statul bulgar al lui Boris s-ar fi intins „pe intregul teritoriu al Romaniei de azi”, ca lui i s-ar datora crestinarea romanilor in secolul al IX-lea si ca „o mare parte din Moldova a facut parte din statul de la Kiev”. Sub Ceausescu, existenta unei stapaniri bulgare la nordul Dunarii va fi categoric negata, iar momentul crestinarii va fi mutat din secolul al IX-lea in secolul al III-lea, inainte deci de parasirea Daciei.

Ulterior, la inceputul anilor `60, s-a trecut treptat de la exagerarea rolului rusesc la exacerbarea elementului de latinitate si la un nationalism precumpanitor, cu accente de xenofobie in anumite cazuri. Apar tot mai des mituri false, cum ar fi lucrarea lui Iosif Constantin Dragan din 1976, Noi, tracii, unde originea tracica a poporului roman este exagerata, romanii avand un rol minor si nesemnificativ, autorul ajungand sa prefere cultura orala a dacilor celei eline, deoarece grecii „sufereau oricum de boala scrisului”. Dacismul este preferat in chip evident romanitatii, structura biologica daca fiind socotita un element pe care nimic nu l-a putut modifica; gratie ei si-au pastrat romanii civilizatia si dupa secolul al III-lea al erei noastre, devenind un factor civilizator fata de popoarele migratoare; ungurii, de pilda au invatat „sa se imbrace, sa manance, sa cante si sa danseze ca bastinasii…s-au europenizat”, numai datorita contactului cu romanii, pe alocuri identitati, dintre aceste idei si cele expuse in programul partidului.

Despre aceeasi lucrare, Radu Popa scrie in randurile care incheie cartea lui Vlad Georgescu: ,Noi, tracii a fost (si continua sa fie!) un atentat la bunul-simt elementar, incredibil amestec de impostura, prostie, dilentantism, naivitate sau buna-credinta deturnate in scopuri total straine cercetarilor privind tracii, la care trebuie totusi adaugate si semnaturile unor istorici si lingvisti de real prestigiu, a caror optiune de a se compromite ar merita, in masura in care n-au fost pur si simplu pacaliti, o reflexie staruitoare asupra conditionarilor intelectualilor romani.”

Asemanator, constatam ca o alta publicatie care, pentru multi dintre noi, insemna unul dintre monumentele istorice ale anilor de dinainte de evenimentele din 1989, reprezenta tot un mijloc al propagandei comuniste. Vorbim aici de Magazinul istoric, revista lunara de mare audienta datorita aparentei de realism si de mare concentrare stiintifica, care s-a dovedit a fi, odata cu trecerea anilor, doar una dintre numeroasele diversiuni ideologice initiate de partid. „Probabil ca vor fi necesari foarte multi ani pentru a contracara pervertirea lenta, dar sistematica. Exercitata de aceasta publicatie asupra unui public de buna-credinta foarte larg, lipsit de posibilitatea detectarii indoctrinarilor, dupa cum de buna-credinta a fost si o parte a celor care initial au crezut in corectitudinea scopurilor revistei si in posibilitatea dialogului cu cercuri largi de cititori prin intermediul unor asemenea publicatii.”

Ne exprimam regretul ca aceasta lucrare s-a oprit la anul 1977, intr-o perioada in care absolutismul comunist al lui Ceausescu era pe cale sa se concretizeze, avantul fiind luat in perioada imediat urmatoare si avand apogeul la sfarsitul anilor `80. Totusi, o continuare a lucrarii a fost aproape imposibila, una din cauze fiind chiar moartea suspecta a lui Vlad Georgescu survenita in anul 1988. Din pacate insa, in 1989, procesul nu s-a estompat, ci a continuat, dupa cum relateaza chiar Radu Popa, cel care semneaza postfata cartii, datand din 1990. Si in momentul in care scriem acest articol, exista oameni care preamaresc importanta poporului roman in istorie (un exemplu ar fi continuatorul dacismului exacerbat al lui Iosif Constantin Dragan, si anume Napoleon Slavescu), lucru pe care il fac fara a detine date confirmate stiintific, istoric sau arheologic. Istoria se bazeaza pe date reale, confirmate de oameni de inalta incredere stiintifica si nu se bazeaza pe supozitii sau mistificari, asa cum a facut-o in perioada comunista, de trista amintire din acest punct de vedere.

Autor Jovi