Dan Mircea Cipariu, in volumul de poezie „Virusul romantic” lansai o provocare, ce, in linii generale, se rezuma la conflictul dintre carnal si virtual. Cine castiga din acest conflict?

Carnalul si virtualul (pentru mine o plonjare in fictiune) sunt precum dualitatea luminii – unda si corpuscul, in acelasi timp. In tot ceea ce facem, gandim si traim, dualitatea materie-spirit e motorul care face ca biografia si opera sa arda. Povestea e sa vedem cum avionul propriei noastre existente are doua aripi, carnal si spirit, si una dintre aceste aripi avand o greutate mai mare dezechilibreaza zborul uneori pana la picaj total. Castigul e insasi perpetua tensiune intre biografie si opera creatorului.

Esti un om al cetatii, ai publicat, impreuna cu Traian T Cosovei, un volum de poezie numit „Mahalaua de azi pe maine”. Care este azi-ul si care este mainele acestei mahalale numite Romania?

Din pacate, mahalaua de altadat – cu lumea ei plina de mitologii urbane seducatoare – e acum doar bun prilej de ipoteze si aduceri amintite. Nici boema artistica nu mai e ceea ce a fost candva, amestec de duh, alcool si insurgenta stilistica. Traim de azi pe maine orientati spre certitudinile trecutului si nu spre cele ale prezentului. Totul a fost stricat de electronica, amplificare, consumism, tabloidizare si cote de audienta! Muzicantii nu mai canta la rece, incat sa te poti auzi cu cei de la masa. Politicienii isi verbalizeaza pe flipchart discursul ca sa le intelegem mai repede aroganta si setea de putere. Acum, vorba am auzit-o de la maestrul George Mihaita, se merge „tare, repede si fals”. Si marketingul politic si ambalajul produselor culturale sunt, de cele mai multe ori, sub „filosofia” lui „tare, repede si fals!”.

Uneori, versurile tale se identifica cu o clasa sociala redusa in ecuatia absentei. Aceleasi versuri ale tale doresc sa dea identitate unor oameni scufundati la periferia socialului. Iti place sa aperi anonimii?

Iubesc anonimii si pe cei fara clasa sociala! Sunt oameni pe care nu-i poti duce/seduce cu una cu doua. Printre acesti anonimi trebuie cautata o altfel de Romanie. O Romanie „care stie dureros ce-i suta de lei” si o Romanie care cauta sa se elibereze prin botez, nunta si inmormantare. Cu acordeonistul sau ceterasul alaturi. O Romanie la rece, fara amplificare!
 
Esti realizatorul unor proiecte culturale de mare succes: „Colocviul tinerilor scriitori”, „27. Poezie de Bucuresti”, „Scriitori pe Calea Regala”, „Maratonul de Poezie si Jazz” si multe altele. Datorita acestor proiecte, „invizibilul” om de cultura roman a capatat chip, identitate… Cu ce te-ai ales in urma acestor initiative? Cu injurii, laude sau blesteme?

Am obtinut, in primul rand, increderea ca pot sa duc un proiect cultural pana la capat. Ca ma pot lupta si cu birocratia infernala a Ministerului Culturii si Cultelor si a Administratiei Fondului Cultural National, si cu inertia organizatorica a Conducerii Uniunii Scriitorilor din Romania. Sa dovedesc ca se pot face proiecte la cel mai inalt nivel organizatoric, valoric si mediatic. Doar cu forta pe care ti-o da viziunea proiectului cultural si cu tenacitatea de a duce totul pana sa capat. Cu aceste proiecte am putut sa spulber prejudecata ca proiectele se fac in Romania doar daca dai telefoane ministrului Culturii pentru ca faci parte dintr-o anumita conjunctura politica sau de trib politic. Proiectele mele au fost acelea care au convins si Casa Regala a Romaniei, si pe ministrul liberal Ludovic Orban, si pe extraordinarul primar PSD Neculai Ontanu.
Cred in forta proiectelor, in calitatea oamenilor care le pun in scena, nu in organizari netransparente si fara criterii cum se intampla, de cele mai multe ori, in lumea noastra culturala si literara.

Ti se pare normal ca scriitorii sa fie cei mai saraci cetateni ai Romaniei?

E o vina pe care trebuie sa si-o asume clasa noastra politica, dar si cei care au administrat pana acum Uniunea Scriitorilor. Problema acestei „saracii” e aceea ca investitia simbolica in scriitori si prestigiul scriitorilor pana in 22 decembrie 1989 s-au dus pe apa compromisului, dar si pe apa ignorantei in materie de organizare, marketing si management. Recastigarea prestigiului scriitorului roman in Cetate a devenit o obsesie. Numai asa putem indrepta „saracirea” si de imagine si materiala a scriitorului. Asta nu se poate face decat prin programe, organizare, marketing cultural. In timp ce Romania nu a accesat – si din vina Uniunii Scriitorilor – bani pentru scriitori, bani pentru proiecte literare si multiart sau pentru perfectionarea scriitorilor, noi vorbim acum despre „saracia scriitorilor”.

Cat costa si cat ne costa compromisurile in plan cultural?

In primul rand, ne dau pumni in ficatul Operei, dar si in cel al biografiei noastre superioare de scriitori. Consecintele acestor compromisuri – politice, de trib politic sau literar, economice – duc, in acelasi timp, la saracirea prestigiului scriitorului si la saracire estetica si axiologica. Putem iesi din aceasta stare prin mecanisme si criterii de selectie transparente, prin programe dedicate recastigarii prestigiului scriitorului roman contemporan.

Exista muzica de cartier, iar tu evoci o poezie de cartier. Este cartierul o stare de spirit?

Pentru multi e un chiar un mod de viata. Pentru mine a fost si este un pretext literar-artistic pentru ca, orice s-ar spune rau despre viata si lumea de cartier, acolo pulseaza viata la cotele ei cele mai de neanticipat.

Ai o amintire din cartierul copilariei tale?

Eu locuiesc in cartierul bucurestean Vatra Luminoasa construit din initiativa Reginei Elisabeta pentru napastuitii de nevedere. E cartierul orbilor. De la etajul 8, unde locuiesc, in primul bloc de pe Vatra Luminoasa, vad orbii trecand prin fata Cimitirului Balaneanu. Cimitirul e lipit, gard in gard, de piata. In timp ce pe o parte a gardului cad bulgarii de pamant peste un sicriu, in cealalta parte taranii din piata scapa pe pardoseala de beton pepeni uriasi. Orbii nu vad acest circuit al caderii in natura, doar il traverseaza cu bastoanele albe prin aer!

In ce masura internetul racordeaza omul la informatie si in ce masura il alieneaza de realitate?

Noi suntem masura lucrurilor. Putem absorbi cata informatie avem nevoie si ne face bine. Putem vedea ceea ce ne dorim. Povestea, in mare parte, nu e „mediul”, ci noi insine. Daca vrem sa gasim doar cunoastere inalta pe Net, o vom gasi si vom lasa ispitele la o parte. Daca suntem chiar noi un „mediu” pentru alienare, atunci nu e numai vina „mediului”, ci si a noastra. Cum am mai spus, nici abuz, nici refuz!

In poemele tale mai exista dragoste… sentimente si astfel de „amanunte” perisabile in plan literar? Dar in viata ta? Ce rol au aceste amanunte?

Acum ca tot sunt indragostit, dragostea mi se pare un inceput de safari. Calatoresc prin textele mele cu steagul dragostei la atac. Vei putea afla cate ceva din faptele mele de inima si carte in viitorul meu volum – „Cartuseria”, care o sa apara in 2010 la Editura Brumar.

Exista o teorie conform careia literatura secolului XXI are structura unei imense scrisori de dragoste. Tu cum vezi finalul acestei scrisori? Happy end… sau… sinucidere?

Orice ar fi, nu pot crede si nu pot accepta sinuciderea, chiar daca motivatiile ei ar putea fi seducatoare ca subiect literar. Nu cred intr-un Final static, ci, cum spuneau (al)chimistii, in Transformare!

Ce lipseste literaturii romane sa dea, in sfarsit, un best-seller?

Literaturii romane ii lipsesc un sistem de distributie si de promovare cu acoperire nationala, prestigiul scriitorului, proiectele de promovare. Nu poti sa faci best-seller fara sa ai mijloace si marketing solid!


Dan Mircea Cipariu, la ce varsta ti-ai facut primul om de zapada?

Cred ca pe la 5 ani. A fost un om „decorat” cu tot ceea ce castigasem de pe urma celui mai scurt colind din Ardeal: „Cine trece prin gradina?/ Dumnezeu cu Crucea-n mana/ Dar pe Cruce/ Ce ne-aduce?/ Un colac de grau frumos/ C-asa-i fata lui Hristos!”.
A fost un om de zapada cu ochi din nuci si nasturi din mere mari si galbene...


                                                                                                    
A consemnat Stefania Cosovei

Foto: Simona Vilau